Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea: „Glasul celui care strigă în pustiu. Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte, şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arată slavă Domnului şi tot trupul o va vedea căci gură Domnului a grăit”. (Is. 40:3-5).

 

Pentru că poporul se întreba dacă nu era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spuse: „Eu va botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt”. Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înaintemergător fusese pus, ci chiar să Îl boteze în Iordan şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

 

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le consideră pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative în faţa respectării Legii dumnezeieşti, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţă sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui sau Filip pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Făcându-se mijlocitorul conştiinţei înveterate a pescarului, Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu: „Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău”. De aceea Irodiada nutrea în ea o ranchiună puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însă împiedicată de Irod care îl proteja, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de poporul pe care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul să fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţă mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său care îi jură să îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru să îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului sau, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţă invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentința fu pe loc executată, un soldat îi taie capul Sfîntului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou,  în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune: „Mănâncă, o, mama, trupul celui care a trăit că unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limba care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna”.

 

Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înștiințeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos.